Pauza
January 28, 2013
A fost pauza…
Pauza de savurat culoare. Pauza de vaporase. Pauza de ape. Pauza de poduri si punti si gondole. Pauza de insule. Pauza de masti felurite. Pauza de bobite din sticla colorata. Pauza de fotografie. Pauza de linistire. Pauza de zambete pline de incredere.
Pauza de frumos. Pauza de cadouri. Pauza de ratacit pe stradute inguste si superbe, cu flori colorate si frumoase la geamuri. Pauza de intinderi de ape. Pauza de zbor si de visare si de respirat aerul colorat al Venetiei. Pauza de case mici si calde si cu miros de suflet.
Pauza de mancare delicioasa. Pauza de baruri studentesti, ieftine si galagioase, dar pline de tinerete si frumos. Pauza de bucurie si prilej de imbratisare. Pauza de sarbatorire, de inchinat cupe de Limoncello. Pauza de dansat pe strada in miez de noapte si de savurat inceputul Carnavalului. Pauza de ratacit si de surprize fel-de-fel. Pauza de cafea buna cu multa spuma de lapte si cu zahar brun.
Pauza de multe, toate bune.
Din nou acasa… Pauza s-a sfarsit, dar a ramas cu mine tot ce a fost frumos!
Venetia este un vis frumos, care trebuie trait incet, incet, ca sa fie savurat din plin. Iar inceputul Carnavalului venetian este o experienta de adaugat pe Bucket List. Spectacol de lumini si muzici, cu impletiri de ape si sentimentul ca faci parte din ceva grandios, maret.
Detaliile pragmatice – despre zboruri ieftine si cazari aproape gratis, despre ce si unde se mananca sau se bea in Venetia - sunt convinsa ca le veti gasi in alte parti, pe alte site-uri sau bloguri. De la mine, doar sentimentul ca este ceva minunat, de explorat si de savurat. Si sentimentul de Pauza. Atat.
Oana
February 1, 2013 at 10:08 pm
Era mic de statura si cu pielea negricioasa si mata, tipica berberilor, subtire, dar tot timpul plin de energie, cu o lumina jucausa in ochii negri si un zambet alb, frumos, alimentat de o necunoscuta sursa interioara de vesnica buna dispozitie, care te molipsea. Umbla tot timpul in picioarele goale, fara a tine seama de nisipul arzator sau de pietris. De doua zile de cand il cunosteam, nu il vazusem imbracat decat in haine traditonale, dar care la el aduceau cu o creatie de moda etno si ii veneau de minune. Si in ziua aceea cand ne-a condus in desert era imbracat in camasa traditionala marocana, lunga si larga, de un verde inchis, sub care se ghicea un tricou rosu, salvari largi, mov, stransi pe glezne, iar pe cap cu un turban de in indigo, infasurat in stil de beduin. Cand te saluta nu te intreba “Ce mai faci” ci “Esti fericit(a)?”. Prima data am ezitat inainte de a raspunde, cantarind in minte in acea pauza de o secunda daca fericirea nu e cuvant prea mare si “greu” de a fi aruncat asa in joc, superficial in mijlocul unei zile si conversatii oarecare. Si urmatorul gand a fost: cand a fost ultima data cand mi-am spus “sunt fericita”, cand am simtit asta ultima data asta? (Acum va intrebati si voi?) Insa atunci nu era timp de meditatii introspective, asa ca m-am lasat molipsita de surasul sincer, de luminita aceea jucausa din ochii lui si am spus si eu, cu acelasi suras larg, “Da”.
Fericirea e molipsitoare. Sau poate ca e adevarat ca “We are as happy as we set our minds to be”. Dar astea sunt ganduri pe care le desir acum in scris, caci in momentul respectiv nu ma puteam opri pentru a le descalci si a le pune in cuvinte ordonate, caci as fi pierudt ce imi oferea momentul, nefiind in totalitate acolo. Asa ca atunci am facut doar o nota mentala sa ma intorc la ideea fericirii si sa o urmaresc.
February 14, 2013 at 4:56 am
Urmatoarea zi e una de pauza, pentru vizitare la pas. Urcam la Citadela si privim de sus orasul. La chei sunt ancorate o multime de nave turistice, ocupate in general de persoane varstnice.