Mult timp m-am simtit prizoniera in propria mea viata. M-am simtit mult timp prizoniera propriilor mele alegeri, a propriilor mele dureri auto-provocate. Pana cand mi-am spus “stop”. A fost al naibii de greu si de dureros. Cine spune ca schimbarea e usoara nu a trecut niciodata printr-o schimbare ”radicala”.

Orice schimbare te rupe din radacini, iti zguduie lumea, iti cutremura convingerile si te lasa dezgolit in miezul lucrurilor. Iar tu, cu un picior in trecut si cu speranta in viitor uiti sa vezi prezentul, sa il traiesti, sa te bucuri de el.

Si simti ca pierzi – ca te pierzi pe tine, ca iti pierzi identitatea, suflul, energia. Ca esti trist si gol chiar daca, in realitate, ai toate motivele sa fii cu adevarat fericit si implinit. Si atunci te intrebi ce-ti lipseste si daca nu era mai bine sa fi continuat vechea cale, cea pe care tot tu ai ales sa o schimbi.

Si raspunsul este simplu – nu. Nu ar fi fost mai bine. Sau si daca ar fi fost mai bine, nu e momentul si nici cazul sa te intrebi asta. Pentru ca trecutul este trecut iar viitorul inca nu a venit. Prezentul e acum si nu e corect sa nu-ti dai voie sa te bucuri de Acum din cauza temerilor, a indoielilor, a intrebarilor.

Si, totusi, care e solutia pentru a nu te mai simti debusolat? Care e solutia pentru a te simti implinit?

Iar raspunsul e atat de simplu, incat majoritatea oamenilor il trec cu vederea – sa faci ceea ce iti place, ceea ce te defineste. Sa oferi ceva lumii inainte de a-i cere ceva inapoi. Sa oferi bucurie Universului inainte de a cere bucurie de la Univers. Sa oferi o parte din ceea ce ai invatat pana acum Universului si apoi sa ii ceri Universului sa te mai invete si altceva. Sa dai mai mult decat ceri - sa dai cu bucurie, cu autenticitate si, mai ales, sa dai fara a astepta ceva in schimb. Sa dai pur si simplu. Sa oferi si sa te oferi fara a astepta sa primesti ceva in schimb.

Iar daca acea cale din trecut a trebuit schimbata, era fiindca acea cale nu mai era calea ta. Nu mai puteai sa dai nestingherit, din suflet si fara a astepta ceva in schimb. Si pentru ca sufletul tau simtea asta, a ales o cale noua. Pe-atunci ai avut incredere in el… Simte si acum ca trebuie sa dea pentru a fi implinit. Da-i voie si acum sa-ti vorbeasca. Asculta-l si vei vedea cum calea pe care pasesti azi se lumineaza tot mai mult la fiecare pas.

E normal sa te simti pierdut din cand in cand. E normal sa fie bezna uneori. Dar daca invatam sa dam mai mult decat cerem, sa dam din suflet, plini de bucurie, eu cred ca se va face lumina si adevarata noastra identitate va iesi la iveala.

In plus, nu exista bucurie mai mare decat faptul ca in acest fel vom fi impacati cu noi insine, indiferent de calea pe care o vom alege.

Investim tot mai mult in aceasta directie si deseori ajungem astfel sa simtim ca nu mai avem timp si pentru altceva.

Ne spunem ca o cariera este foarte importanta, ca ne aduce stabilitate financiara, progres personal si succes.  

In realitate insa, de multe ori ne simtitm foarte frustrati, coplesiti de munca, nesatisfacuti pe plan personal, nefericiti.

Pentru noi, nu aceasta este definitia succesului.

Pentru noi, succesul inseamna un sentiment de satisfactie personala dat de trairea unui echilibru intre viata profesionala si cea personala; stabilitate financiara, dar si stabilitate si maturitate emotionala; o viata traita relaxat si confortabil; existenta unui sens profund al propriei vieti, a carui traire sa ne faca sa simtim ca viata noastra conteaza pe acest Pamant.

Succesul inseamna sa comuti centrul atentiei si preocuparilor tale de pe profesie pe propria persoana. In acest fel, simtindu-te bine TU cu Tine, ajungi sa ai succes pe toate planurile. 

Cu acest scop, Centrul ReUnio iti propune o serie de workshop-uri cu tema “Eu sunt Centrul propriei mele vieti” care incepe cu  primul workshop numit “Cariera, o cale spre satisfactie personala”.

Indrazneste si tu sa te cunosti mai bine si sa descoperi ce anume te face sa te simti cu adevarat implinit si de succes!

Cand?

Duminica , 22 ianuarie, intre orele 10.00 – 12.30 sau

Marti, 24 ianuarie intre orele 19 – 21.30.

Unde?

Se va anunta in urma inscrierilor

Costul:

50 ron/persoana

Pentru inscrieri, trimite email la adresa de mai jos, impreuna cu optiunea ta pentru una din zilele disponibile.

E-mail: centrulreunio@gmail.com

Tel: 0720 864 169

http://www.facebook.com/pages/Centrul-ReUnio/247488325319752

Echipa ReUnio:

Romelia Marcu – consilier si psihoterapeut experientialist cu drept de libera practica, trainer si consultant psiho-educational

Andreea Dumitriu – consilier experientialist cu drept de libera practica, trainer si consultant organizational

Inseamna ca cineva avea nevoie sa fie flacara sau scanteie, sa intunece sau sa lumineze o noapte, doua, trei, o mie si una sau cateva eternitati. Ai cunoscut-o fiindca nu o asteptai, probabil.

Oare numai acum si-a dat seama ca nu sunt cuminte?

Sau… a fost o greseala?

Sau… chiar n-am meritat anul asta?

Oricum ar fi, ghetutele curate dar goale ma fac sa ma simt al naibii de singura… Al naibii de uitata si, mai ales, al naibii de departe de tot ceea ce este important pentru mine in viata – familie, prieteni, oameni cu suflet mare.

Sa ne intelegem: n-am nevoie de nimic. Nu voiam sa primesc ceva pentru ca imi lipseste ceva. Mai mult, nu voiam sa primesc ceva material. Ma multumeam cu un gand bun, un zambet, un mesaj, o vorba de suflet, prietenie.

E trist sa simti ca ai investit 30 de ani in ceea ce credeai ca poate fi cu adevarat rolul tau principal pe pamant – cel de prietena. Si, acum, sa ai brusc revelatia suprema: esti singur pe lume.

Ma simt rupta de tot ce imi era odata drag, aproape, familiar. Ma simt departe de tot ce a insemnat vreodata ceva si ma simt straina in propria mea viata. Ma simt captiva intr-un suflet pe care nu-l mai recunosc si care in singuratate si-a pierdut stralucirea, frumusetea, bunatatea. Chiar si dorinta de a darui, la randu-i.

Pacat… Mare pacat!

Ma caut mereu, in tot ce intalnesc in cale mai bun si mai frumos: in zambete de copii, in jocul frunzelor uitate de toamna in urma, in linistea noptilor invaluite in arome de iarna, intr-un sarut sau o atingere de amor, in sufletul meu…

M-as cauta mai intens, dar ma tem… Am invatat sa imi fie teama de tot ce inseamna cautarea mea si mai ales (re)gasirea mea.

Cu fiecare experienta acumulata, imi e din ce in ce mai teama. Ma tem ca si daca ma voi mai gasi, n-am sa mai fiu eu.

Deci ma ascund sub frunze si doruri, si ma intreb ce mai astept sau daca mai astept ceva. Dar intrebarea mea e fara de raspuns…

In schimb, concluzia e clara: cand in jurul tau sunt (aproape) numai oameni toxici, negativisti, posaci, ucigatori de vise si sperante devii si tu la fel de toxic. Pentru tine si pentru ceilalti. Atat de toxic incat ramai blocat in dependenta asta…

Eu cred ca nu e chiar asa… Nu el trece. El exista, doar. Exista si sta. E acelasi care a fost si acum o suta de ani, si acum o mie de ani si acum o zi.

Cei care trecem suntem noi. Noi trecem prin timp si-l invinuim pe el pentru asta…

Se spune ca timpul trece, dar nu-i asa. Timpul ramane. Noi suntem cei care trecem prin timp, uneori grijulii, alteori nepasatori, alteori neatenti.

Trecem prin timp de parca ne-ar apartine, de parca al fi al nostru, de parca ar trece pentru noi.

Nu e al nostru si nici nu trece!

Se spune ca timpul trece. Eu cred ca noi trecem prin timp si nici macar nu ne dam seama de asta…

Candva nu m-ar fi putut opri nimeni sau nimic sa merg intr-un anume loc, sa fac anumite gesturi, sa spun anumite vorbe. Acum sunt libera sa merg, sa gesticulez, sa vorbesc. Si poate tocmai e aceea, libera fiind, ma mira ca nu simt nevoia nici sa pasesc incolo, nici sa dau din maini, nici sa scot din mine vorbe.

Mi-e frig si sunt racita. Si poate de-asta mi-e dor de o cana de vin fiert si de un pahar de vorba cu oameni dragi. Poate tocmai de asta, am nevoie sa simt caldura unei licori miraculoase, numite ciocolata calda. Ma mira ca mi-e atat de dor de placeri marunte si nevinovate, pe care, insa, nu mi le permit de cate ori le vreau, pentru ca aceste placeri trebuie impartite fix cu anumite persoane. Si trebuie asociate cu anumite stari, cu anumite momente.

Beau ceai. Cine ma cunoaste intelege de ce ma mira acest fapt. Beau ceai, iar cafeaua mea zace de azi dimineata in cana si nu imi vine sa ma ating de ea. Oare e un semn ca am crescut si ca pot duce singura in spinare oboseala unei zile?

Cu totii avem momentele noastre de egoism. Oare de ce imi e atat de greu sa le recunosc pe ale mele? Le vad pe ale altora. Mai mult, pot chiar sa le si accept. Dar mie nu-mi pot ierta micile scapari egoiste. Ma mira ca sunt atat de exigenta cu mine. Oare de ce nu ma pot ierta la fel de usor cum ii iert pe altii? Pe toti ceilalti…

Nu se intampla nimic spectaculos, nici in jurul meu, nici in mine. Niciun motiv real de tristete, niciun motiv real de bucurie. Si, totusi, simt o liniste incredibila. Nu, nu liniste. Linistire! O pace ciudata, pe care o simt si a mea si straina deopotriva. De ce, oare, ma mira? Nu e normal sa fie pace?

Ma mira tristetea care ma cuprinde uneori fara motiv.

Ma mira dorul pe care il simt tot mai acut, tocmai acum. De ce oare ma mira ciuda asta ca lucurile se pot simti altfel decat le planific eu?

Ma mira faptul ca deja e aproape postul Craciunului si ca imediat se vor aprinde beculetele de iarna.

Ma mira ca saptamana trecuta voiam sa-mi cumpar sandale.

Ma mira ca ma simt frumoasa.

Ma mira ca zambesc uneori tamp, cu gandul la el.

Ma mira ca am avut forta de a rupe trecuturi in doua si de a le arunca in cosul de gunoi cu ciuda, manie, mandrie.

Ma mira forta cu care scriu si viteza cu care astern randuri si ma mira cat de dor imi era sa ma exprim pe aceasta cale. Si ma mira cu cata naturalete pot spune ce ma doare, dar am tinut atata timp in mine totul pentru ca simteam ca nu pot sa ma exprim.

Si ma mira cat de mult s-au schimbat toate in jur de cand eu insami mi-am schimbat atitudinea fata de lumea din jur.

Si ma mira cat de dor imi poate fi de oameni dragi pe care nu i-am vazut de mult, cu care in alte vremuri imparteam frigul serilor de iarna sau arsita zilelor de vara. Iar acum imi lipsesc si ma lipesc uneori de telefon si ii caut si ii regasesc si e al naibii de bine. Dar ii vreau in viata mea constant, nu doar ocazional si ma mira cata forta poate avea asupra mea sentimentul asta.

Ma mira cat de usor am invatat sa pierd oameni, cat de simplu am acceptat ca nici prietenia, intocmai ca dragostea, nu este eterna.

Ma mira cat de multe mirari se zbat sub tamplele mele si se astern aici, cautand alinarea greutatii de-a fi fost spuse, exprimate.

Ma mira cat de dor imi e sa scriu, sa povestesc, sa cant…

Ma simt stoarsa de puteri si slabita si parca nu ma mai pot bucura de nimic asa cum o faceam inainte. Nici de povesti, nici de prieteni (cati mi-or mai fi ramas…), nici de viata. Ma simt lipsita de viata si de vlaga. Si pentru prima data de mult timp incoace, asta nu are legatura cu singuratatea.

Nu ma simt singura nici macar cand sunt. Ma simt bine. Sunt bine. Imi stiu umple timpul si imi place sa fiu cu mine. Si imi place casa mea si ma simt bine in ea.

Si ma entuziasmeaza ideea de a munci ceva frumos si creativ, intr-un mediu de lucru placut si cu oameni faini. Dar acum, in aceasta secunda, simt ca nu am energie nici macar de asa ceva. Simt ca orice ar fi jobul asta de vis nu am energia sa ma implic total.

Ma simt obosita. Psihic. Simt tot mai mult nevoia de pauza aia de care vorbeam candva… Nu de concediu. De PAUZA. Un timp al meu cu mine si cu cei dragi, in care sa nu am nimic de facut decat sa ma ocup de mine, de viata mea, de sanatatea mea, de sufletul meu… Si nu imi permit financiar pauza asta si acest fapt ma frustreaza maxim…

Acum sunt obosita si poate de asta vad lucrurile atat de umbroase. Stiu ca poate nu sunt asa. Dar parca nu mai gasesc bucurie in aproape nimic. Nici motivatie, nici placere.

Mi-e dor sa ma simt bine, sa rad din suflet la o comedie buna, sa gatesc pentru o seara adevarata cu fetele, sa ma bucur de o noapte tarzie de folk. Si mi-e dor de concediul ala mai mult visat decat trait… Si de drumul spre mare… Si de Vama Veche de atunci. Si de Alina Manole si Luna ei patrata in drum spre munca. Si de masina mea functionalaaaa… Si de cam tot ce inseamna traire adevarata.

Si mi-e dor de diminetile lenese… Mi-e dor sa ma trezesc, sa deschid larg geamul si apoi sa ma cuibaresc inapoi in pat, in bratele celui iubit…

N-am uitat. Stii bine ca n-am cum sa uit. Povestea este una banala – cu nimic altfel decat orice poveste. Doar ca pentru mine e povestea mea – cea mai trista si cea mai vesela, cea mai cruda si cea mai vie. Singura. Unica.

Sau poate nu. Poate ca mai sunt si alte povesti – cele intretaiate cu a mea pentru un timp, mai lung sau mai scurt. Cele spuse sau nespuse, traite sau inchipuite. Si ar mai fi vantul. El are o poveste aparte, prin care aduce in povestea mea soapte de printre ramuri si de printre frunze.

E toamna. Inceputul toamnei imi aminteste de locurile pe care le cautam pentru a-mi ascunde inima la caldura. Si zilele de toamna imi par lenese, dulci, aramii, coapte. Intocmai ca unele bucati din povestea mea.

Randuri, ganduri si povesti. Toate invalmasindu-se in sufletul meu intocmai ca frunzele pe care le-am intalnit dis de dimineata in carare. Si m-au invatat sa tresar. Si o lacrima s-a zbatut o clipa intre fiinta si nefiinta. Si a decis sa amane trecerea spre asta lume.

E toamna. Si toamna are gust de tot ce am trait vreodata – de inceputuri, de orizonturi, de curcubee, de ploi, de furtuni, de frunze uscate, de struguri si pere, de pepeni grasi si prea copti, de dezamagiri si apusuri. Dar si de dragoste. Toamna are gust de dragoste. Si de Roxette ascultat in castile de la telefonul mobil – Fading like a flower… Si de Alifantis cu Emotia lui cu tot.

Povestile bune incep in toamna, nu in iarna sau primavara sau vara… Toamna are gust de inceputuri.

Toamna are gust de schimbari, int0cmai ca cele pe care mi le doresc eu acum. Apropiere de inima, de suflet, de mine.

Toamna are gust de dragoste si de obrazul celui iubit lipit de obrazul meu. Si de caldura unui camin, nu a unei case. Si de apropierea care arde. Si de locul acela pe care il numesc Acasa.

Toamna are gust de Acasa si de dragoste. Si de atmosfera familiara si placuta…