T de la Tata

January 13, 2014

T.

Cand o piatra de mormant rece si impersonala iti spune mai multe decat fotografia stearsa de timp a unui om inseamna ca a trecut prea multa vreme. prea mult timp s-a scurs de cand nu mai e, de cand a plecat, de cand nu te-a mai imbratisat.

15 ani. O viata de om. Mai scurta, dar, totusi, o viata de om.

15 ani. Cu multe, atat de multe schimbari, incat nu as putea sa le insir in cateva carti. Dar nu conteaza. Amintirile se estompeaza, oricum, in timp si viata merge inainte oricum. Cu bune si cu rele.

15 ani. In care am schimbat statut si stat, am schimbat stari si ganduri, am schimbat prefixul de 2 ori si inca nu pot spune ca am crescut destul, ca nu mai am nevoie de un sfat parintesc, de o imbratisare sau macar de o tacere cu rost.

3 minute. Atat. 3 minute a durat sa aprind o lumanare langa piatra rece si impersonala. Mi-am facut cruce, am rostit in gand o rugaciune si am plecat fredonand refrenul cantecului pe care i l-am cantat la inmormantare.

15 ani, 3 minute… vieti de om. Mai lungi sau mai scurte. Poate la fel de intense. Si ganduri. Multe ganduri. Care masurate in timpi si adunate poate ca se fac o alta viata de om.

Nu am nici macar o poza cu tata la mine. Sunt toate intr-un sertar, undeva, in casa cea noua a mamei. Tot mama are o poza cu noi doi de cand eram eu mica, mica. Si inca una cu el, de cand era tanar tare, inainte de a decide eu ca vreau sa il am pe el drept parinte.

Recitind cateva scrisori din mormanele intregi de corespondenta pe care bunica mea le aduna cu sfintenie si le pastra tot asa de cateva decenii, am realizat ca nu l-am cunoscut niciodata pe omul care imi e parinte. Nu l-am cunoscut nici eu si poate nu l-a cunoscut nimeni. Ascuns bine dupa cateva chipuri bine lustruite si poleite – unul oficial si cateva de rezerva – omul acela a trait o viata in care a fost mereu ceva ce nu a vrut sa fie, a fost mereu rodul dorintelor altora, al presiunilor societatii, anturajului, familiei.

Cutii intregi cu bucati mici, minuscule de puzzle s-au deschis in fata mea si nu am avut rabdarea si poate nici dorinta de a mai rasuci cutitul in rana pentru a le pune cap la cap. Am decis ca fotografiile din sertar sunt suficiente si ca o radiografie completa nu ar mai fi azi de folos nimanui. Pana la urma o viata de om a trecut deja pe langa mine, tot incercand sa fiu si sa devin fix ceea ce a fost si el candva – rodul dorintelor altora, proiectia lor asupra mea.

Poate ca nu sunt copilul pe care si l-ar fi dorit. Sunt convinsa ca multe din deciziile mele din acesti 15 ani l-ar fi dezamagit profund. Dar tind sa cred ca m-ar fi iubit oricum. Ca mi-ar fi iertat ratacirile si regasirile sau piedicile pe care mi le-am pus singura. Cred ca ma iubeste si ma accepta si acum. Pentru ca acest gand ma ajuta sa merg mai departe avand alaturi de mine, pe drum, sustinere si iertare, nu ranchiuna si neintelegere. Acum, dupa ce am deschis cutiile noi de puzzle, incep sa cred ca ar fi inteles ca eu sunt doar o mica bucata din toate fanteziile lui despre perfectiune. Ar fi inteles ca eu sunt doar o mica ratacire din franturi de ganduri puse cap la cap. Ar fi inteles nevoia mea de a ma desprinde si de a pleca in lume spre a ma cauta si regasi. Mi-ar fi inteles excentricitatile si nebunia, focul si pasiunea, nehotararea si nesiguranta. Mi-ar fi inteles intregul, caci acest intreg e nascut dintr-o mare cutie cu bucati mici,minuscule de puzzle ce seamana tare cu acele bucati pe care le-am gasit in vechile lui cutii prafuite.

Si totusi, desi in aparenta nu s-a schimbat nimic, azi aleg sa vars o lacrima sau mai multe. Pentru ca azi mi s-a facut dor. Pana acum mi-a fost teama sa-mi accept dorul din pricina fricii de a fi neinteleasa. Azi mi-e dor de omul pe care nu am avut timp sa il cunosc, pentru ca imediat numarul de ani pe care i-am trait cu el va fi mai mic decat numarul de ani pe care i-am trait fara el. 2 vieti de om. Paralele. Diferite.

Cand usile se inchid, dincolo de ele ramane un univers paralel. Un univers al lui Cum-ar-fi-fost-daca. Si, totusi, universul de acum e altul. E altfel. Si e asa cum e.

Oricate realitati paralele ar exista, realitatea mea de azi este fara de el. Dar sper ca oriune ar fi ii este bine. Si ca ma intelege si ma sustine in drumul meu. Sper ca stie ca nu mi-e usor sa fiu eu, pentru ca sunt singura eu care exista si ca nu e usor sa fii intr-un rol pe care il creezi tu insuti. Trebuie sa faci repetitii, sa te impiedici, sa te ridici. Si toate astea iau energie si timp. Ca norocul, nimeni nu stie ce trebuie sa iasa ca rezultat final.

Tragem cortina, ne ascundem intr-un colt, stingem lumina. Piesa de teatru a luat sfarsit. Cu 15 ani in urma, o viata de om s-a stins si odata cu ea si o bucata din mine a stralucit mai putin. Acea bucata din mine plina cu piese de puzzle din cutiile lui.

Nu sunt perfecta!

September 18, 2013

Nu sunt! Sunt departe, departe de tot de a fi perfecta.

Nu am plecat la drum in cautarea perfectiunii! Ar fi un drum inutil si plin de obstacole, care nu ar duce nicaieri.

Am plecat in cautarea mea, insa. Asa imperfecta cum sunt.

Stiu sigur ca pe drum voi pierde mult. Voi pierde din ce sunt si am inceput deja sa pierd din ce am.

Imi place sa sper ca ceea ce e important, insa, nu se va pierde, se va intari. Se va consolida, se va redefini.

Mereu am avut tendinta de a controla lucrurile. Vezi? Ti-am spus ca nu sunt perfecta! Doar ca de departe, lucrurile nu pot fi controlate. Lucrurile se intampla si eu, spectator cuminte si docil, nu pot face nimic sa le controlez. De aici, ma pot controla doar pe mine.

Si pe acest drum pierd si castig. Poate ca pierd pe de-o parte si castig pe cealalta parte. Poate pierd mai mult decat castig. Poate castig mai mult decat pierd… Nu se stie. E un joc de noroc al destinului. Poate doar un joc putin mai indraznet decat alte jocuri…

Imi place sa cred ca esentialul nu l-am pierdut si nu il voi pierde. Imi place sa cred ca sunt mai aproape de mine cu fiecare usa inchisa, cu fiecare carare neumblata pe care ma poarta pasii. Imi place sa cred ca viata se contureaza frumos si curat, ca un dans perfect pe un ring de dans lustruit cu grija.

Imi place sa cred ca ma voi gasi pe mine si ca nu are sa-mi mai pese, atunci cand ma voi fi gasit, ca sunt imperfecta.

Imi place sa cred ca va conta simplul fapt ca sunt eu mai mult decat imaginea deformata a unei perfectiuni sterile si ipotetice.

Pana atunci, insa, ma mai asteapta niste usi, niste drumuri, niste carari si niste poduri. Pana atunci, am aflat deja doar atat: nu sunt perfecta si nici nu vreau sa fiu!

Imi place sa cred ca nu am plecat de undeva, ci spre ceva, spre cineva: spre mine.

Despre usi si plecari

September 17, 2013

Nu avem o problema cu usile, ci cu plecarile. Cu usile care se inchid, lasand in urma franturi de suflete.

Usile sunt bune. Ne pazesc de tot ce ar putea patrude din afara. Ne pazesc sufletul de suferinta, de durere.

Usile se inchid uneori, lasand in urma regretul. Regret – nu pentru ceea ce a fost, ci pentru faptul ca nu a fost mai mult din ce putea sa fie.

Uneori usile sunt incomode si lasa loc de interpretari legate de ceea ce se petrece dincolo de ele.

Alteori, usile nu se pot incuia si atunci in spatele lor nu mai poate ramane niciun secret.

Si, totusi, oricat de mult ne-ar feri, nu ne plac usile. Pentru ca prin ele se intampla plecarile. Iar plecarile ne fac sa reactionam, sa actionam.

Dintre toate gesturile pasionale, preferatul meu este sarutul din usa. Pentru ca el marcheaza nu plecarea, ci posibilitatea de intoarcere.

Nu avem o problema cu usile, ci cu plecarile. Cu usile care se inchid, lasand in urma franturi de suflete. Cu usile prin care ne este teama sa plecam pentru totdeauna.

%d bloggers like this: