T de la Tata

January 13, 2014

T.

Cand o piatra de mormant rece si impersonala iti spune mai multe decat fotografia stearsa de timp a unui om inseamna ca a trecut prea multa vreme. prea mult timp s-a scurs de cand nu mai e, de cand a plecat, de cand nu te-a mai imbratisat.

15 ani. O viata de om. Mai scurta, dar, totusi, o viata de om.

15 ani. Cu multe, atat de multe schimbari, incat nu as putea sa le insir in cateva carti. Dar nu conteaza. Amintirile se estompeaza, oricum, in timp si viata merge inainte oricum. Cu bune si cu rele.

15 ani. In care am schimbat statut si stat, am schimbat stari si ganduri, am schimbat prefixul de 2 ori si inca nu pot spune ca am crescut destul, ca nu mai am nevoie de un sfat parintesc, de o imbratisare sau macar de o tacere cu rost.

3 minute. Atat. 3 minute a durat sa aprind o lumanare langa piatra rece si impersonala. Mi-am facut cruce, am rostit in gand o rugaciune si am plecat fredonand refrenul cantecului pe care i l-am cantat la inmormantare.

15 ani, 3 minute… vieti de om. Mai lungi sau mai scurte. Poate la fel de intense. Si ganduri. Multe ganduri. Care masurate in timpi si adunate poate ca se fac o alta viata de om.

Nu am nici macar o poza cu tata la mine. Sunt toate intr-un sertar, undeva, in casa cea noua a mamei. Tot mama are o poza cu noi doi de cand eram eu mica, mica. Si inca una cu el, de cand era tanar tare, inainte de a decide eu ca vreau sa il am pe el drept parinte.

Recitind cateva scrisori din mormanele intregi de corespondenta pe care bunica mea le aduna cu sfintenie si le pastra tot asa de cateva decenii, am realizat ca nu l-am cunoscut niciodata pe omul care imi e parinte. Nu l-am cunoscut nici eu si poate nu l-a cunoscut nimeni. Ascuns bine dupa cateva chipuri bine lustruite si poleite – unul oficial si cateva de rezerva – omul acela a trait o viata in care a fost mereu ceva ce nu a vrut sa fie, a fost mereu rodul dorintelor altora, al presiunilor societatii, anturajului, familiei.

Cutii intregi cu bucati mici, minuscule de puzzle s-au deschis in fata mea si nu am avut rabdarea si poate nici dorinta de a mai rasuci cutitul in rana pentru a le pune cap la cap. Am decis ca fotografiile din sertar sunt suficiente si ca o radiografie completa nu ar mai fi azi de folos nimanui. Pana la urma o viata de om a trecut deja pe langa mine, tot incercand sa fiu si sa devin fix ceea ce a fost si el candva – rodul dorintelor altora, proiectia lor asupra mea.

Poate ca nu sunt copilul pe care si l-ar fi dorit. Sunt convinsa ca multe din deciziile mele din acesti 15 ani l-ar fi dezamagit profund. Dar tind sa cred ca m-ar fi iubit oricum. Ca mi-ar fi iertat ratacirile si regasirile sau piedicile pe care mi le-am pus singura. Cred ca ma iubeste si ma accepta si acum. Pentru ca acest gand ma ajuta sa merg mai departe avand alaturi de mine, pe drum, sustinere si iertare, nu ranchiuna si neintelegere. Acum, dupa ce am deschis cutiile noi de puzzle, incep sa cred ca ar fi inteles ca eu sunt doar o mica bucata din toate fanteziile lui despre perfectiune. Ar fi inteles ca eu sunt doar o mica ratacire din franturi de ganduri puse cap la cap. Ar fi inteles nevoia mea de a ma desprinde si de a pleca in lume spre a ma cauta si regasi. Mi-ar fi inteles excentricitatile si nebunia, focul si pasiunea, nehotararea si nesiguranta. Mi-ar fi inteles intregul, caci acest intreg e nascut dintr-o mare cutie cu bucati mici,minuscule de puzzle ce seamana tare cu acele bucati pe care le-am gasit in vechile lui cutii prafuite.

Si totusi, desi in aparenta nu s-a schimbat nimic, azi aleg sa vars o lacrima sau mai multe. Pentru ca azi mi s-a facut dor. Pana acum mi-a fost teama sa-mi accept dorul din pricina fricii de a fi neinteleasa. Azi mi-e dor de omul pe care nu am avut timp sa il cunosc, pentru ca imediat numarul de ani pe care i-am trait cu el va fi mai mic decat numarul de ani pe care i-am trait fara el. 2 vieti de om. Paralele. Diferite.

Cand usile se inchid, dincolo de ele ramane un univers paralel. Un univers al lui Cum-ar-fi-fost-daca. Si, totusi, universul de acum e altul. E altfel. Si e asa cum e.

Oricate realitati paralele ar exista, realitatea mea de azi este fara de el. Dar sper ca oriune ar fi ii este bine. Si ca ma intelege si ma sustine in drumul meu. Sper ca stie ca nu mi-e usor sa fiu eu, pentru ca sunt singura eu care exista si ca nu e usor sa fii intr-un rol pe care il creezi tu insuti. Trebuie sa faci repetitii, sa te impiedici, sa te ridici. Si toate astea iau energie si timp. Ca norocul, nimeni nu stie ce trebuie sa iasa ca rezultat final.

Tragem cortina, ne ascundem intr-un colt, stingem lumina. Piesa de teatru a luat sfarsit. Cu 15 ani in urma, o viata de om s-a stins si odata cu ea si o bucata din mine a stralucit mai putin. Acea bucata din mine plina cu piese de puzzle din cutiile lui.

…adormi cu cartea in brate si te trezeste un telefon drag de la celalalt capat de lume. Inchizi telefonul si cartea si te culci la loc.

…primesti pachet de la mama, cu zacusca si gem.

…te superi ca nu primesti reducere la transportul public.

…stii mai bine rafturile de la biblioteca decat pe cele din dulap.

…pornesti la magazin si te trezesti in drum spre biblioteca.

…urmaresti cu sfintenie toate ofertele, promotiile, reducerile.

…faci concurs cu colega de apartament care invata mai repede si mai mult. Cine pierde gateste.

…te hotarasti sa vezi un film si adormi. Te trezesti dimineata, filmul inca merge si tu ai apeluri pierdute pe telefon. Asa bine dormi!

…stii unde sunt toate petrecerile de Halloween din oras.

…inveti pana dimineata si apoi tragi un pui de somn inainte de cursul de la pranz, la care, evident, intarzii.

…ai card de student si il fluturi peste tot, poate-poate ai discount la ceva pe undeva: teatru, cinema, cafenea…

…astepti vacanta!!!

…ai deadline maine pentru descrierea de proiect si poimaine pentru 8 teme si desi nu esti gata nici pe departe cu ele stai si scrii pe blog.

Or mai fi? 🙂

Vorbele ei

October 30, 2013

Are sa ma ierte ca i-am publicat scrisoarea, stiu. Pentru ca asa e ea…

Povestea asta nu este spusa de mine, dar este a mea. Mi-a darut-o intr-o seara de toamna in care frunzele imi erau multe si grele.

Ii multumesc. Si o public pentru ca poate vor si altii sa gaseasca intelepciunea vorbelor ei. Sau poate mai mult pentru mine, pentru ca sa-mi amintesc ca…

“…am cunoscut candva o fata-femeie. o chema oana. ne-am cunoscut cand amadoua ne regaseam si cumva ne-am regasit impreuna. cu toate astea, era cu un pas inaintea mea: invatase sa zambeasca si sa imbratiseze ca si cum fiecare clipa poate sa dispara. de la ea am invatat unul dintre cele mai imporante lucruri: ca nimanui si niciunde in lumea asta nu poate sa-ti fie bine daca tu nu poti sa faci sa-ti fie bine cu tine. imi e dor de oana. stiu ca si tie. cred sincer ca drumul tau in danemarca are legatura cu asta. cu a te descoperi din nou tu pe tine. si chiar daca e egoist e timpul sa iei deciziile pentru tine, fara sa te gandesti la fiecare pas de impactul pe care il au faptele tale asupra altcuiva, altfel o sa ramai intr-un continuu impas. unul care o sa-ti manance nervii si-asa tociti de adaptarea la un mediu nou. aveai dreptate. ne gandim la ceilalti si apoi la noi si apoi ne disecam gandurile in 1000 de bucati, asteptand sa vina un raspuns.

oana pe care o stiam eu nu se temea de a lua viata in piept. nu se temea nici de decizii proaste. pentru ca stia ca la urma urmei ea va zambi. pentru ca a Trait. Momentul, Viata. si, cumva, inainte sa pleci, ai ingropat-o pe oana adanc in tine in incercarea de a te forma. nu e rau ca e asa. gandeste-te la Danemarca insa ca la sansa de a dezgropa. ca la posibilitatea de a gasi din nou resursele de a fi un om puternic. un om care se iubeste pe el, si tocmai pentru ca face acest lucru ii poate iubi pe cei de langa el. da-ti voie sa fii egoista. si fa, macar pentru inceput, cateva alegeri pentru tine. fara a te intreba ce ar spune altcineva. si mai ales da-ti timp. fiecare pas inainte e posibil sa fie urmat de alti zece inapoi. dar media, la final, vei inainta. dar oricum ar fi, adu-ti aminte mereu ceea ce m-ai invatat candva, acum multi ani, cand ma uram pentru ca ma scaldasem atata vreme in relatia gresita: ca fericirea si multumirea interioara sunt lucruri pe care le atingi de unul singur. si abia apoi poti fi pregatit sa le daruiesti.

propun sa declaram razboi toamnei. si sa gasim un loc in noi unde sa fie cea mai senina vara. si mai apoi, sa gasim oamenii care merita sa o imparta cu noi. si uite asa, iti scriu tie ca si cum imi scriu mie. promit ca daca simt ca imi mai scapa viata printre degete, ma recitesc.

te imbratisez, copil-femeie drag si frumos.”

Si-uite asa, daca simtim ca ne scapa viata printre degete, propun sa ne recitim…

Jocurile copilariei

April 29, 2013

Nu mi-a placut niciodata sa ma joc cu piese de puzzle. Nu-mi place sa construiesc imagini din piese de puzzle, la fel cum cred ca un vas construit prin lipirea unor cioburi alaturate nu poate fi rezistent in timp si, mai ales, nu poate servi scopului sau.

Nu-mi plac puzzle-urile pentru ca imaginea nu e niciodata una completa. Va arata, intr-un final, dupa indelungi “slefuiri” ale pieselor, asemanator cu imaginea de pe cutie. Cu toate astea, va fi doar o… “reflexie a unei reflexii”

Imi place fotografia. Mi-a placut dintotdeauna. De cand eram copil imi placea sa surprind in fotografii, nu doar oameni si locuri dragi ci, mai ales, clipe…

Imi amintesc si acum una din primele mele fotografii: usa unei sali de clasa din scoala generala unde invatam. Era o usa urata, cu vopseaua scorojita. Cu toate astea, ducea spre cele mai simple si curate amintiri ale existentei mele. O usa urata. Cine ar fotografia asa ceva?

Cu certitudine, imaginea inflorata compusa din bucati colorate de carton va fi mai apreciata decat fotografia unei usi urate. Lumea va aprecia mereu efortul de a combina piesele infime intr-un fel in care sa dea o imagine. Nu multa lume va aprecia, insa, fotografia unei usi urate. Pentru ca nu multa lume va sti unde duce acea usa, odata deschisa. Nu multa lume va intelege cat de greu este sa surprinzi, mai mult decat o imagine, amintiri. Nu multa lume va intelege cate vise, ganduri, zboruri, iubiri zac dincolo de usa, gata sa iasa de indata ce clanta e atinsa cu puterea gandului.

SONY DSC

Usa iti aminteste poate de vizitatorii care au stat o vreme in prag, au facut cativa pasi, orbecaind prin bezna, apoi se intorceau, speriati de intuneric. Intrucat stie toata lumea ca la lumina monstrii se ascund, dar in intuneric nu stii ce te pandeste…

Si totusi, de fiecare data cand am impresia ca am fotografiat acel colt din mine care duce spre cele mai frumoase amintiri, imi dau seama ca am in fata un puzzle. Si de cate ori imi face impresia ca l-am terminat, mi se mai deschide o cutie cu vreo 2000 de piese…

Nu imi place sa ma joc cu piesele acelea mici si sa construiesc imagini imperfecte din ele!

Prefer sa fotografiez usile sufletului! Nu vor fi, poate, cele mai reusite fotografii, nu vor fi la fel de apreciate ca imaginile colorate din bucatele de carton imbinate intre ele, dar eu voi sti mereu ce amintiri ascunde fiecare fotografie in parte…

 

Praf de stele

April 10, 2013

Atat de multe ganduri nu-si gasesc forma. Atat de multe cuvinte raman cuibarite intr-un ungher de suflet. Atat de multe soapte raman nerostite… Atat de multe…

Viata e facuta din multe, multe umbre ascunse si din multe, multe raze de lumina tacute.

Si din multe intamplari care raman imposibil de povestit pe larg sau, macar, de rezumat.

Nu putine sunt situatiile in care, desi as vrea sa vorbesc, sa ma exprim, sa rostesc, raman blocata, tintuita, parca, intr-un loc din mine, tacut, ascuns, al meu. Raman in mine si imi fierb gandurile si le transform in praf de stele pe care il astern, apoi, peste pleoapele celor dragi, sub forma de sarutari.

Un sarut pe pleoape si un gand bun, la ceas de primavara cuminte si lenesa. Asta mi-e starea de acum si oricat as incerca sa exprim mai mult, gandurile mele nu-si gasesc forma. Cuvintele mele raman cuibarite intr-un ungher de suflet. Soaptele mele raman nerostite…

 

Retete

February 19, 2013

Cine ma cunoaste, cine a gustat macar o data din mancarea gatita de mine, stie! Clar, stie! Acum recunosc public: nu stiu sa gatesc dupa reteta!

Pentru mine, gatitul mecanic, cel care presupune cantar si rigurozitate, nu se numeste gatit, se numeste chin.

Pentru mine, este al naibii de greu sa dau cuiva o reteta. Extrapoland, nu stiu sa dau nici altfel de retete, desi deseori mi se cer… Nici reteta fericirii, nici reteta succesului, nici reteta scrisului, nici reteta de… macaroane cu branza.

Pentru mine o mancare nu poate fi de 2 ori la fel, spre marea dezamagire a prietenilor care inca nu au invatat ca nu e bine sa aiba asteptari…

Bucataria mea este un loc deschis catre nou si catre inovatie. La fel ca si sufletul meu.

Bucataria mea este un loc viu, in care totul se transforma de la o clipa la alta. La fel ca si sufletul meu.

Si, pentru ca mi s-a cerut, am sa incerc, totusi, sa dau o reteta: se ia o mare, mare bucata de suflet, o doza buna de imaginatie, multa dorinta, pofta de viata si intuitie, se amesteca bine si abia apoi… incepe procesul de gatit. Sau de trait!

La Multi Ani!

January 29, 2013

Imi esti… exact ce trebuie sa imi fii: Mama! Deci totul. Inger. Prietena. Ajutor. Sprijin. Sfatuitor. Psiholog. Duhovnic. Lumina. Credinta. Speranta. Zambet. Blandete. Vorba calda. Puritate. Dragoste. Iubire. Intelegere. Suflet. Toate astea la un loc si de un million de ori mai mult: Mama!

Eu sunt… altfel decat tine. Sunt, insa, bucata din sufletul tau. Un suflet pe care l-am ranit de multe ori, fara sa vreau.
Eu sunt… faurita din cuvinte. Iar aceste cuvinte, oricate ar fi, nu-mi ajung pentru a-ti multumi pentru… multe.

Iti multumesc pentru ca nu ma judeci si, chiar daca nu intelegi de multe or ice simt, ma accepti, continuand sa-mi fii atat de mult.
Iti multumesc pentru ca din toate sufletele din cer ai ales din vesnicie sa il aduci in lume pe al meu, dandu-i rost si loc si nume si suflare si viata.
Iti multumesc pentru ca exist, pentru ca iubesc, pentru ca traiesc, pentru ca muncesc, pentru ca mangai, pentru ca alin si alint, pentru ca sunt farama dintr-un cant, pentru ca ma exprim in cuvinte si suflari. Pentru ca toate astea si multe, multe, altele.
Iti multumesc pentru ca mi-ai dat viata si m-ai invatat a o pretui.
Iti multumesc pentru ca mi-ai fost mereu… senin, chiar si atunci cand soarele parea a ramane ascuns pe vecie.
Iti multumesc pentru ca ma lasi sa zbor in ritmul meu, pe cerul meu insorit de zambetele tale.
Iti multumesc pentru ca ai ales sa imi fii doar Mama. Nimic mai mult si nimic mai putin. Caci a fi mama inseamna deja a fi Totul.
Iti multumesc pentru ca m-ai invatat sa iubesc mult. Si te iubesc mult!

La Multi Ani!

Sa-mi traiesti fericita!
Si sa-mi fii tot Mama mereu!

%d bloggers like this: