Romania mea

December 1, 2013

Desi am o leapsa in asteptare 🙂 am luat intrebarea de la finalul Romaniei Oanei ca pe o noua provocare. Poate pentru ca am fost intrebata de multe ori, de cand sunt aici, cum este tara mea.

Romania mea este plina de oameni frumosi. Asta e primul raspuns pe care il dau cand sunt intrebata de tara mea.
Sunt mandra ca sunt romanca. Sunt mandra ca Romania este tara mea, pentru ca e o tara frumoasa.

Peisajul Romaniei mele este unul salbatic, plin de culoare. Iar marea de acolo este si va ramane mereu marea mea, oriunde as fi si oriunde as privi spre valuri.
Nu ii stiu toate tainele si nu am strabatut-o in lung si in lat. Dar muntii ei mi-au fost vacanta ani buni si marea ei mi-a purtat dorurile si inca mi le poarta.

Portul ei popular mi-e cel mai drag din lumea asta mare, iar tricolorul imi trezeste o stare de mandrie.

Romania e o tara saraca, poate, dar bogata sufleteste, pentru ca romanii mei dragi o fac sa fie calda si primitoare.
Romania mea este ceva mai mult decat legenda lui Dracula…

Romania mea este si va ramane mereu locul care mi-a fost leagan al copilariei. Romania mea are aroma de cozonac proaspat scos din cuptorul bunicii mele. Romania mea are gust de gem de casa facut de mama. Romania mea este plina de dragoste.

La Multi Ani, Romania mea draga! La Multi Ani frumosi!

Advertisements

…adormi cu cartea in brate si te trezeste un telefon drag de la celalalt capat de lume. Inchizi telefonul si cartea si te culci la loc.

…primesti pachet de la mama, cu zacusca si gem.

…te superi ca nu primesti reducere la transportul public.

…stii mai bine rafturile de la biblioteca decat pe cele din dulap.

…pornesti la magazin si te trezesti in drum spre biblioteca.

…urmaresti cu sfintenie toate ofertele, promotiile, reducerile.

…faci concurs cu colega de apartament care invata mai repede si mai mult. Cine pierde gateste.

…te hotarasti sa vezi un film si adormi. Te trezesti dimineata, filmul inca merge si tu ai apeluri pierdute pe telefon. Asa bine dormi!

…stii unde sunt toate petrecerile de Halloween din oras.

…inveti pana dimineata si apoi tragi un pui de somn inainte de cursul de la pranz, la care, evident, intarzii.

…ai card de student si il fluturi peste tot, poate-poate ai discount la ceva pe undeva: teatru, cinema, cafenea…

…astepti vacanta!!!

…ai deadline maine pentru descrierea de proiect si poimaine pentru 8 teme si desi nu esti gata nici pe departe cu ele stai si scrii pe blog.

Or mai fi? 🙂

Toamna si starile ei

October 25, 2013

As da orice sa imi regasesc cuvintele. Le-am ratacit printre taceri cu rost sau fara de rost si nu le mai pot gasi. Imi stau, streine si goale, la granita dintre vis si realitate si nu indraznesc sa le rostesc sau sa le cant sau sa le scriu. Ma regasesc in toamna asta mai degraba printre ganduri si taceri.

As da orice sa imi regasesc pacea. Am ratacit-o printre nelinisti si calcule si planuri si doruri si nu o mai pot regasi. Imi sta, straina si goala, la granita dintre vis si realitate si nu indraznesc sa o exprim.

As da orice sa imi regasesc prietenia. Am ratacit-o printre oameni straini si reci, printre suflete singuratece si nu o mai pot regasi. Prietenia rezista oricarei distante, intocmai ca iubirea, se spune. Si, totusi, simt ca am ratacit-o printre straini si nu indraznesc sa o manifest.

As da orice sa imi regasesc echilibrul. L-am ratacit printre greutatile de zi cu zi care mi-au apasat umerii inegal. Balanta inclina uneori mai mult intr-o parte decat in cealalta, dar  cand e prea mult spre partea cu inima, imi vine sa ma ascund si sa raman ascunsa pana imi gasesc echilibrul. Nu am plecat, doar m-am ascuns… Am invatat candva, demult, sa calc frunze uscate cu picioarele goale. Intre timp, ranile ma dor si nu mai vreau sa imi pastrez echilibrul pe muchii taioase de frunze. Prefer sa ma ascund si sa tac… Oricum, ma regasesc in toamna asta mai degraba printre ganduri si taceri…

Incredibil cate lucruri pierdem din teama de a nu pierde…

Boxes

October 15, 2013

Sometimes, when looking behind, I have the feeling that my past was all packed in boxes. Bigger boxes, smaller boxes, colorful ones  or just plain white ones. It does not matter much. I do have the feeling, though, that each box needs a place of its own, on a shelf or in a corner. And so they stand there and become dusty and old and useless. For I do not often open them… I am scared. I am afraid, for I never really truly know what’s in the box.

They were labeled at the time. And then locked in the cellar of the soul forever. But, you see, in time, handwriting washes away. And so do memories.

I sometimes just sit back and wonder how much of the content of these boxes is real and what part of it is just an illusion, a dream, a fantasy. For some of the boxes look so strange to me as if they came from a different time, from a different dimension, from a different life.

And the cellar becomes full. It is fed up with useless boxes. And the only way of deciding what boxes to leave out is to… open them. And check what’s inside. But I am scared. I am terrified. I am running away, with the lock from the soul cellar in my hand. I am running away, scared and terrified. For I know that once you started opening the first box, there is no way back… And the point of no return is always a point that I do not want to reach…

I am petrified when needing to face the past, because now, when I grew up, I realize the mistakes I have made. All the wrong decisions and the wrong steps, all the wrong paths and the doubts. But they all took me to what I am now, this very second. And I might not be in the proper box, but would surely not be here if not for the other boxes that piled up in my soul cellar.

In time, common sense selects the boxes. It leaves there just the ones that are relevant. The ones that contain the lessons, not the pains. However, from time to time new boxes are being delivered, and they smash the old ones.  And when the box is smashed, you can peak in and see the whole content.

Damn, the memory of the past can be hurtful! And painful. And cruel. But still, when locking the door of the cellar, it is my own choice to walk away with my eyes closed, blinded by the brightness of the boxes or with the eyes wide open, grateful that today I am in this exact spot where I can still choose the color of the next box. And the one after that… And the next one after…

The boxes of my past have piled up. But I am not afraid of them anymore. I know that I can choose to just take the lessons from them and lock the door back. I need to choose freedom, or else I will just end up in so, so many boxes, belonging to other people’s past…

The boxes of my past have been locked somewhere, but I am still afraid to sort them out, so I keep ignoring them. I am trying to fill in new boxes, just that I have no clue where to store them, as the soul cellar is already full of useless boxes that I am afraid to open in order to sort out…

In mare graba…

June 6, 2013

Ne grabim. Suntem mereu pe fuga. In goana aceasta nebuna, uitam cu desavarsire de noi, uneori.
Lansam vorbele neterminate, frazele nerostite, gandurile ferecate.
Alergam de nebuni, in toate partile, fara directie, fara sens.

Alergam dinspre nicaieri, ne indreptam inspre nicaieri.
Murim putin in fiecare zi, crezand sau macar sperand ca cineva ne va simti lipsa.
Ne grabim sa ajungem mai departe, mai sus, mai incolo. Mai buni, mai bogati, mai frumosi, mai slabi, mai grasi, mai onesti. Ne grabim sa devenim mereu si mereu altceva. Cred in evolutie. Doar ca nu cred ca asta este calea de a ajunge acolo.

In goana asta nebuna, uitam uneori sa ne uitam in jur. Sa privim, pentru o clipa, viata noastra din afara, ca si cum nu ne-ar apartine. Sa o analizam, sa ii gasim sensul, sa il intelegem. Uitam sa ne uitam la noi, in interiorul nostru si, mai ales, uitam sa ne uitam in sufletele celor pe care afirmam ca ii iubim. Uitam sa ne iubim si sa iubim. Uitam ce suntem si, mai ales, uitam de ce ne grabim…

Ne grabim. Suntem mereu pe fuga. In goana aceasta nebuna, uitam cu desavarsire de noi, uneori.
Lansam vorbele neterminate, frazele nerostite, gandurile ferecate.
Alergam dinspre nicaieri, ne indreptam inspre nicaieri.

Uitam ca existam pentru a ne bucura de viata, de ceea ce ne este dat sa traim, de fiecare zi, cu savoarea ei aparte.
Uitam ca trebuie uneori sa ne oferim si cate o pauza de visare, de bucurie, de liniste, de mare, de fericire.

Ne grabim atat de mult uneori, incat uitam cine suntem si incotro ne indreptam…

In joaca

June 4, 2013

“Jocul” asta de-a scrisorile imi aminteste de prieteniile prin corespondenta de cand eram copil. Gaseam adrese in revistele Pif si le scriam celor de acolo. Putine legaturi au rezistat in timp, e drept, dar emotiile de atunci, de cand gaseam scrisorile in cutie, m-au incercat sambata, cand am scos timida primele 2 scrisori primite din posta. Le-am citit pe nerasuflate, am zambit, am ras, am plans de emotie si bucurie. Si m-au umplut de sentimente de recunostinta, de bucurie, de pofta de viata.

Ieri am trecut pe la cutia mea postala si am descoperit o vedere si inca o scrisoare. M-am infruptat din slovele celor doua Monica, ambele din Brasov.

Am inceput sa scriu raspunsuri.

Printre randuri, imi ascund emotia si bucuria, dar mai presus de toate, incerc sa transpun regasirea. M-am regasit pe mine printre scrisori si m-am regasit pe mine printre randuri. Si ma regasesc in starea aceasta de bucurie fara margini, fara sfarsit…

Imi era dor sa imi deschid sufletul cu cheia micuta ce deschide cutia cu minuni. Si imi era dor sa deschid cufarul randurilor cu destinatar precis, asternute frumos pe coli de hartie colorata.
Imi era dor de dialoguri, cu rost sau fara rost.

Daca doriti, in joaca sau in serios, sa va alaturati jocului meu, va astept scrisorile, randurile, gandurile, indiferent daca ne cunoastem personal sau nu. Si daca imi lasati si o adresa, promit sa va raspund.

Oana Moldovan
OP77, CP160, sector 3
Bucuresti

De ziua mea

De cand ma stiu mi-au placut scrisorile. Vederile si scrisorile, dar nu acestea virtuale. Mi-au placut mereu gandurile insirate frumos, pe hartie. Gandurile care transmit, mai presus de ele, o bucata din sufletul celui care le asterne.

Imi amintesc ca, ani la rand, de sarbatori mergeam la posta cu teancul de vederi sau de scrisori de expediat. Imi amintesc sutele de scrisori schimbate cu Laura sau cu alte prietene de aproape sau de departe.

Anul asta, de ziua mea, va cer o favoare. Va rog sa faceti ceva pentru mine, un gest indreptat catre mine. E un lucru pe care-l puteti face, e simplu, lipsit de costuri semnificative, iar la capatul celalalt al gestului voi fi eu, iar eu ma voi bucura de cadoul de la voi ca un copil ce inca ma simt. Va promit ca ma veti face fericita.

Va rog sa-mi scrieti!

Nu pe Facebook sau pe mail. Nu! Va rog sa imi scrieti o scrisoare sau sa-mi trimiteti o vedere.

Puteti sa-mi scrieti orice. Orice! Cateva randuri, cateva ganduri. Trebuie doar sa cumparati un timbru si sa-l lipiti pe vedere sau pe plic si sa puneti vederea sau plicul intr-o cutie postala.
Scrieti-mi, de oriunde sunteti voi acum, de departe sau de aproape… Nu conteaza daca imi scrieti din strainatate sau de la doua blocuri de mine…

Oana Moldovan
OP77, CP160, sector 3
Bucuresti

Va rog sa-mi scrieti cu adevarat. Si-o sa va raspund, promit, doar sa-mi lasati o adresa. Scrieti-mi!
Vreau sa adun vorbe de la voi. Sau… haideti sa incepem un dialog scris, vreti?

Cu drag,

Oana

…………………….
On my birthday

I have always loved letters. Postcards and letters, but not the virtual ones. I have always loved the beautifully written thoughts, put on paper. The thoughts that bare with them a piece of their writer’s soul.

I remember that, for many years, I used to go to the post-office with a handful of postcards or letters to send. I remember the hundreds of letters exchanged with Laura or with other friends from closer of further away.

This year, for my birthday, I am asking for a favor. Please do something for me, a gesture directed to me. It’s an easy thing to do, with no significant costs, and at the other end of your gesture, there will be me, and I will enjoy the present from you just like the kid that I have in me. I can promise you that you will make me happy.

Please write to me!

Not on Facebook, nor by email! No! Please write a letter to me or send me a postcard.
You  can write anything to me. Anything! A few lines, a few thoughts. You just have to buy a stamp, stick it to the postcard or envelope and send it.

Write to me, wherever you are now, closer or further away from me… It does not matter if you are writing from abroad or from two buildings away…

Oana Moldovan
OP77, CP160, sector 3
Bucuresti

Please, write to me, really do! And I will answer to you, I promise, just leave an address. Write to me!
I want to gather your words. Or… let’s start a dialogue in writing, are you in?

Yours truly,

Oana

%d bloggers like this: