Cuibareala

Danezii au un cuvant: “hygge”. Ei spun ca e o stare care nu se poate traduce. De fapt, folosesc acest cuvant cu starea pe care noi o numim de “cuibareala”. E rasfatul acela dulce care te face sa stai cuminte sub o patura calda, sa bei o ciocolata fierbinte si sa vezi un film bun.

Cu toate astea, fie pentru ca nu sunt complet aclimatizata, fie pentru ca o fi, cu adevarat,un sentiment intraductibil, pentru mine, cuibareala adevarata implica niste brate. Implica un el, multa iubire carnala si imbratisarea aia din care nu m-as desprinde nicicand.

Iar cand bratele alea sunt departe si alungate, cand vremea ma indeamna la cuibareala si cand dorul de a fi iubita este mai mare decat iubirea mea pentru mine insami, ma intreb unde pleaca pasiunile si de ce? Unde ar trebui cuibarite ca sa le poti purta cu tine mereu? Cu ce se pot inlocui fara a te trada pe tine insuti si fara a rani? Si, mai ales, unde se ingroapa poftele trupesti cand trupurile mor? Au raiul lor? Sau se transforma, se reincarneaza?

Imi e dor de o cuibareala adevarata. Imi e dor de o imbratisare cu rost, de un sarut care sa ma lase fara suflare si de o iubire care sa imi puna mintile pe raft. Stiu de ce am plecat. Stiu de ce nu mai puteam ramane. Stiu al naibii de multe. Si, totusi, cand vine vorba de cuibareala de care mi-e pofta acum, sunt asa de multe pe care nu le inteleg si nu le stiu…

Mi-as ascunde sufletul intre acorduri de chitara si l-as lasa sa fie atins, lin, de maini iscusite. Sa imi descopere un maestru chitarist toate tonurile si semitonurile, toanele si semi-toanele. Imi e la fel de teama de aceasta descoperire cum ii e si lui. Stiu asta. Dar uneori secundele, mari sau mici, trebuie traite si cuibarite. Iar tertele suna prost, gol, fara rost. Pentru ca in unele povesti despre cuibareala, secundele sunt singurele care conteaza, care umplu portativul, care ghideaza capodastrul.

M-as cuibari in brate dragi si as canta cum numai pofta de iubit te poate face sa canti. As canta cum numai ciubarita pot canta… As canta noaptea intreaga, pana cand vecinii i-ar sti numele si pana cand nu m-ar mai tine mainile sa ii apas corzile sensibile.

Despre Oana in 2014

Ca sa nu uit…

Pentru cei care au fost…

Dezamagirile vin uneori in sticlute mici, frumos colorate. Alteori in cutii mari, ambalate frumos. Alteori pur si simplu vin asa, pe neasteptate, fara sa fie ambalate in niciun fel, fara sa fie banuite…

Dezamagirile vin. Sunt parte din viata. Uneori vin pe plan profesional, alteori pe plan personal. Dar vin…

Si te fac sa spui “stop joc”. Te fac sa spui ca nu mai vrei o noua zi, o noua lupta, o noua dezamagire.

Si apoi vine noaptea si aseaza vise peste ele. Si dimineata e o noua zi. Si alegi sa incepi si aceasta zi. O noua lupta…

Cand dezamagirile se aduna e destul de greu sa nu explodezi. Si din pacate nu intotdeauna cei care culeg vorbele grele sunt cei care au gresit cel mai mult. Sunt uneori doar cei care au gresit ultimii…

Cand vine vorba despre dezamagiri, ma doare faptul ca ele schimba. Transforma. Lasa urme. Lasa urme atat de adanci incat nicio ploaie nu le poate sterge…

Si sufletul devine tot mai incarcat de fiecare data…

Am explodat. Am explodat de dezamagiri. Si m-am saturat. M-am saturat de prieteni care se numesc asa numai cand au nevoie de mine si de ajutorul meu. M-am saturat de prieteni care mi-au fost prieteni numai cand aveam bani destui. M-am saturat de prieteni care mananca la masa mea zi de zi si nu spun sarut-mana pentru masa. M-am saturat de prieteni care au mereu probleme pentru ca aleg asta. M-am saturat de prieteni care ma suna sau imi scriu ca sa se planga, dar care nu au intrebat o singura data ce mai fac, cum mai sunt. M-am saturat de prieteni care cred ca daca am ales sa plec din tara imi permit orice. Mai ales si mai presus de toate sa platesc datoriile lor.

Cel mai tare, insa, m-am saturat de prietenii care ma pun pe mine in pozitia de a le cere banii mei de care s-au folosit ani de zile de parca mi-ar face o favoare…

Dragilor prieteni-neprieteni, am o veste proasta pentru voi: NU MAI AM. Nu mai am de unde sa va ajut pe voi, pentru ca in acest moment abia ma mai ajut pe mine insami. Si stiti ceva? Ma bucur ca am ajuns in situatia asta. Pentru ca numai asa am reusit sa scap de gunoaie ca voi. Ma doare ca v-am deschis usa sufletului meu si ca v-ati cacat in mijlocul lui… Ma doare ca am fost atat de oarba incat sa cred ca daca eu voi avea nevoie de ajutor am sa va gasesc acolo… Ma doare ca am ajuns sa platesc greselile voastre cu varf si indesat… Ma doare ca am ajuns sa ma milogesc de voi ca un caine plouat, poate totusi va indurati sa va platiti singuri prostiile…

Ma doare ca am avut asa multa incredere in voi si ma doare si mai tare ca experienta asta m-a schimbat profund. Si ma doare faptul ca m-ati determinat sa devin ceea ce nu sunt… Ma doare ca m-ati facut mai rea si mai cruda…

Nu stiu ce e ura, nu am simtit niciodata asa ceva. Dar simt ca m-ati ajutat sa ajung extrem de aproape… Poate ca aveam  nevoie de voi ca sa explorez toate simtamintele umane… Poate…

Va doresc succes… Si, precum va spuneam, fiecaruia in parte, va astept ficatii in formol. Ca se pare ca alta varianta nu mai am. Mi-ati luat tot. Nu vreti sa ma vindeti pe bucati? Poate asa veti trai voi viata pe care v-o doriti si o sa fie toata lumea mai fericita. Haideti, va invit… Mai am cateva organe de donat, in rest mi-ati luat tot. Sa va fie de bine!

I dare you: What?

What would you do if you knew you are doing the thing you are doing for the last time?

What would you say to your parents if you knew you are seeing them for the last time?

How would you make love with your girlfriend if you knew you’d never see her again? How would you hold her in your arms?

How would you enjoy dinner if you knew you could never feel the taste again?

We tend to take life for granted. And people, and chances.

We especially tend to take small things for granted: a hot shower in the morning, a clean toilet seat, drinkable water, a piece of advice, healthy food, a home, friendship. And we sometimes do that for a lifetime.

But most of the times, the same life we take for granted gets back to us and teaches us some lessons.

The lesson of tragedy, the lesson of need, the lesson of compassion, the lesson of the break-up, the lesson of the death of someone we love. And sometimes one lesson is enough for us to learn. And sometimes we need more than one lesson to learn…

…that we cannot own people or tiny things or feelings or life itself. Therefore, we cannot take them for granted.

So I dare you: what would you do differently today if you did not take anything for granted?

Whom would you thank? Whose arms would you cherish ? Whose smile would make you smile back? Whose forgiveness would you ask for? Whose life would you save? What would you say or do that you are not saying or doing today?

I dare you: what would you choose for your life if you knew it was the last chance to choose?

T de la Tata

T.

Cand o piatra de mormant rece si impersonala iti spune mai multe decat fotografia stearsa de timp a unui om inseamna ca a trecut prea multa vreme. prea mult timp s-a scurs de cand nu mai e, de cand a plecat, de cand nu te-a mai imbratisat.

15 ani. O viata de om. Mai scurta, dar, totusi, o viata de om.

15 ani. Cu multe, atat de multe schimbari, incat nu as putea sa le insir in cateva carti. Dar nu conteaza. Amintirile se estompeaza, oricum, in timp si viata merge inainte oricum. Cu bune si cu rele.

15 ani. In care am schimbat statut si stat, am schimbat stari si ganduri, am schimbat prefixul de 2 ori si inca nu pot spune ca am crescut destul, ca nu mai am nevoie de un sfat parintesc, de o imbratisare sau macar de o tacere cu rost.

3 minute. Atat. 3 minute a durat sa aprind o lumanare langa piatra rece si impersonala. Mi-am facut cruce, am rostit in gand o rugaciune si am plecat fredonand refrenul cantecului pe care i l-am cantat la inmormantare.

15 ani, 3 minute… vieti de om. Mai lungi sau mai scurte. Poate la fel de intense. Si ganduri. Multe ganduri. Care masurate in timpi si adunate poate ca se fac o alta viata de om.

Nu am nici macar o poza cu tata la mine. Sunt toate intr-un sertar, undeva, in casa cea noua a mamei. Tot mama are o poza cu noi doi de cand eram eu mica, mica. Si inca una cu el, de cand era tanar tare, inainte de a decide eu ca vreau sa il am pe el drept parinte.

Recitind cateva scrisori din mormanele intregi de corespondenta pe care bunica mea le aduna cu sfintenie si le pastra tot asa de cateva decenii, am realizat ca nu l-am cunoscut niciodata pe omul care imi e parinte. Nu l-am cunoscut nici eu si poate nu l-a cunoscut nimeni. Ascuns bine dupa cateva chipuri bine lustruite si poleite – unul oficial si cateva de rezerva – omul acela a trait o viata in care a fost mereu ceva ce nu a vrut sa fie, a fost mereu rodul dorintelor altora, al presiunilor societatii, anturajului, familiei.

Cutii intregi cu bucati mici, minuscule de puzzle s-au deschis in fata mea si nu am avut rabdarea si poate nici dorinta de a mai rasuci cutitul in rana pentru a le pune cap la cap. Am decis ca fotografiile din sertar sunt suficiente si ca o radiografie completa nu ar mai fi azi de folos nimanui. Pana la urma o viata de om a trecut deja pe langa mine, tot incercand sa fiu si sa devin fix ceea ce a fost si el candva – rodul dorintelor altora, proiectia lor asupra mea.

Poate ca nu sunt copilul pe care si l-ar fi dorit. Sunt convinsa ca multe din deciziile mele din acesti 15 ani l-ar fi dezamagit profund. Dar tind sa cred ca m-ar fi iubit oricum. Ca mi-ar fi iertat ratacirile si regasirile sau piedicile pe care mi le-am pus singura. Cred ca ma iubeste si ma accepta si acum. Pentru ca acest gand ma ajuta sa merg mai departe avand alaturi de mine, pe drum, sustinere si iertare, nu ranchiuna si neintelegere. Acum, dupa ce am deschis cutiile noi de puzzle, incep sa cred ca ar fi inteles ca eu sunt doar o mica bucata din toate fanteziile lui despre perfectiune. Ar fi inteles ca eu sunt doar o mica ratacire din franturi de ganduri puse cap la cap. Ar fi inteles nevoia mea de a ma desprinde si de a pleca in lume spre a ma cauta si regasi. Mi-ar fi inteles excentricitatile si nebunia, focul si pasiunea, nehotararea si nesiguranta. Mi-ar fi inteles intregul, caci acest intreg e nascut dintr-o mare cutie cu bucati mici,minuscule de puzzle ce seamana tare cu acele bucati pe care le-am gasit in vechile lui cutii prafuite.

Si totusi, desi in aparenta nu s-a schimbat nimic, azi aleg sa vars o lacrima sau mai multe. Pentru ca azi mi s-a facut dor. Pana acum mi-a fost teama sa-mi accept dorul din pricina fricii de a fi neinteleasa. Azi mi-e dor de omul pe care nu am avut timp sa il cunosc, pentru ca imediat numarul de ani pe care i-am trait cu el va fi mai mic decat numarul de ani pe care i-am trait fara el. 2 vieti de om. Paralele. Diferite.

Cand usile se inchid, dincolo de ele ramane un univers paralel. Un univers al lui Cum-ar-fi-fost-daca. Si, totusi, universul de acum e altul. E altfel. Si e asa cum e.

Oricate realitati paralele ar exista, realitatea mea de azi este fara de el. Dar sper ca oriune ar fi ii este bine. Si ca ma intelege si ma sustine in drumul meu. Sper ca stie ca nu mi-e usor sa fiu eu, pentru ca sunt singura eu care exista si ca nu e usor sa fii intr-un rol pe care il creezi tu insuti. Trebuie sa faci repetitii, sa te impiedici, sa te ridici. Si toate astea iau energie si timp. Ca norocul, nimeni nu stie ce trebuie sa iasa ca rezultat final.

Tragem cortina, ne ascundem intr-un colt, stingem lumina. Piesa de teatru a luat sfarsit. Cu 15 ani in urma, o viata de om s-a stins si odata cu ea si o bucata din mine a stralucit mai putin. Acea bucata din mine plina cu piese de puzzle din cutiile lui.

Perfection

Ever since we are born, we are being told that nobody is perfect. And so we grow up, thinking that perfection does not exist.

And yet…
…two people do not have to be perfect in order to be perfect for each other. For a second or a minute, for months, years or a lifetime. Still, perfect for each other.

And there are so many other perfect things!

The perfect morning, with the perfect coffee smell.
The perfect smile for celebrating the joy of the perfect memory.
The perfect music for the perfect dinner.
The perfect wine for the perfect conversation.
The perfect outfit for the perfect evening.

The perfect emotions for the perfect lunch break.
The perfect gift for the perfect Christmas.

Perfection exists!

We just have to admit that it sometimes takes us by surprise.
We just have to admit that it sometimes is different than we had imagined.
We just have to admit that it sometimes brings us a bit closer to what we want to be.

For it is in perfect little things that we can find the lost perfection of our souls.
I wish you a perfect Christmas!

Mine has already started.
With perfect moments, perfect gifts, perfect memories, perfect smiles.

And it goes on.
With perfect moments, perfect gifts, perfect memories, perfect smiles.

Because perfection does exist!

Because these tiny bits of perfection make you feel perfect.

Romania mea

Desi am o leapsa in asteptare 🙂 am luat intrebarea de la finalul Romaniei Oanei ca pe o noua provocare. Poate pentru ca am fost intrebata de multe ori, de cand sunt aici, cum este tara mea.

Romania mea este plina de oameni frumosi. Asta e primul raspuns pe care il dau cand sunt intrebata de tara mea.
Sunt mandra ca sunt romanca. Sunt mandra ca Romania este tara mea, pentru ca e o tara frumoasa.

Peisajul Romaniei mele este unul salbatic, plin de culoare. Iar marea de acolo este si va ramane mereu marea mea, oriunde as fi si oriunde as privi spre valuri.
Nu ii stiu toate tainele si nu am strabatut-o in lung si in lat. Dar muntii ei mi-au fost vacanta ani buni si marea ei mi-a purtat dorurile si inca mi le poarta.

Portul ei popular mi-e cel mai drag din lumea asta mare, iar tricolorul imi trezeste o stare de mandrie.

Romania e o tara saraca, poate, dar bogata sufleteste, pentru ca romanii mei dragi o fac sa fie calda si primitoare.
Romania mea este ceva mai mult decat legenda lui Dracula…

Romania mea este si va ramane mereu locul care mi-a fost leagan al copilariei. Romania mea are aroma de cozonac proaspat scos din cuptorul bunicii mele. Romania mea are gust de gem de casa facut de mama. Romania mea este plina de dragoste.

La Multi Ani, Romania mea draga! La Multi Ani frumosi!

Spain – the whispered dream of my soul

When writing about travels, one can only be subjective. A trip is a unique experience and, as I have stated before, it has to do more with the people you meet than to the places you visit.

Spain is the story that my heart needs to explore from time to time. Long enough as to long for it. Short enough as never to forget.

Alicante (including Altea) and Valencia were two very different experiences. Because traveling has to do with the people, with the travelers, with their state of mind. Traveling is about feeling.

Alicante was warm and nice and cozy. With narrow streets in the old city and street art on almost every wall. The Mediterranean gently kisses the shore and the sandy beach was sunny. The buildings are nice and the air of the city is somewhat aristocratic. And still… Alicante was not about the city. It was all about the people. It was just the living proof that distance does not affect friendship. Alicante was about rediscovering friendship in it’s most amazing form.

Altea was a one day dream that I lived with my entire being. Some kilometers away from Alicante, this jewel of the coast is amazing. And the trip itself is a great invitation to dive your thoughts in the sea. As you can get to Altea by tram, along the coast.

The narrow streets, full of flowers, the view over the sea from pretty much everywhere, the nice terraces and the fancy but cheap cafes, the ducks that found the only spot of unsalted water that is close to the sea and the lazy cats are all tiny bits of the puzzle that is Altea.

 

Valencia. The hardest to describe. As a city, as an experience. For me, Valencia was a lesson of patience and of expectations that were somewhat misaligned with the reality. I was expecting a great city, with a wonderful city center and a great beach. It was close to that, and yet, just another proof that the traveler’s state of soul matters the most in a traveling experience.

Valencia was too hasty and too short. Intense, yet lazy. Beautiful, yet overwhelming. Original, yet strangely familiar. 

Valencia is curves and sand, unique buildings and sun, narrow streets of the old city and tapas. Valencia is a dream that needs to be lived once. Once more, I mean.

Stii ca esti student atunci cand…

…adormi cu cartea in brate si te trezeste un telefon drag de la celalalt capat de lume. Inchizi telefonul si cartea si te culci la loc.

…primesti pachet de la mama, cu zacusca si gem.

…te superi ca nu primesti reducere la transportul public.

…stii mai bine rafturile de la biblioteca decat pe cele din dulap.

…pornesti la magazin si te trezesti in drum spre biblioteca.

…urmaresti cu sfintenie toate ofertele, promotiile, reducerile.

…faci concurs cu colega de apartament care invata mai repede si mai mult. Cine pierde gateste.

…te hotarasti sa vezi un film si adormi. Te trezesti dimineata, filmul inca merge si tu ai apeluri pierdute pe telefon. Asa bine dormi!

…stii unde sunt toate petrecerile de Halloween din oras.

…inveti pana dimineata si apoi tragi un pui de somn inainte de cursul de la pranz, la care, evident, intarzii.

…ai card de student si il fluturi peste tot, poate-poate ai discount la ceva pe undeva: teatru, cinema, cafenea…

…astepti vacanta!!!

…ai deadline maine pentru descrierea de proiect si poimaine pentru 8 teme si desi nu esti gata nici pe departe cu ele stai si scrii pe blog.

Or mai fi? 🙂

Vorbele ei

Are sa ma ierte ca i-am publicat scrisoarea, stiu. Pentru ca asa e ea…

Povestea asta nu este spusa de mine, dar este a mea. Mi-a darut-o intr-o seara de toamna in care frunzele imi erau multe si grele.

Ii multumesc. Si o public pentru ca poate vor si altii sa gaseasca intelepciunea vorbelor ei. Sau poate mai mult pentru mine, pentru ca sa-mi amintesc ca…

“…am cunoscut candva o fata-femeie. o chema oana. ne-am cunoscut cand amadoua ne regaseam si cumva ne-am regasit impreuna. cu toate astea, era cu un pas inaintea mea: invatase sa zambeasca si sa imbratiseze ca si cum fiecare clipa poate sa dispara. de la ea am invatat unul dintre cele mai imporante lucruri: ca nimanui si niciunde in lumea asta nu poate sa-ti fie bine daca tu nu poti sa faci sa-ti fie bine cu tine. imi e dor de oana. stiu ca si tie. cred sincer ca drumul tau in danemarca are legatura cu asta. cu a te descoperi din nou tu pe tine. si chiar daca e egoist e timpul sa iei deciziile pentru tine, fara sa te gandesti la fiecare pas de impactul pe care il au faptele tale asupra altcuiva, altfel o sa ramai intr-un continuu impas. unul care o sa-ti manance nervii si-asa tociti de adaptarea la un mediu nou. aveai dreptate. ne gandim la ceilalti si apoi la noi si apoi ne disecam gandurile in 1000 de bucati, asteptand sa vina un raspuns.

oana pe care o stiam eu nu se temea de a lua viata in piept. nu se temea nici de decizii proaste. pentru ca stia ca la urma urmei ea va zambi. pentru ca a Trait. Momentul, Viata. si, cumva, inainte sa pleci, ai ingropat-o pe oana adanc in tine in incercarea de a te forma. nu e rau ca e asa. gandeste-te la Danemarca insa ca la sansa de a dezgropa. ca la posibilitatea de a gasi din nou resursele de a fi un om puternic. un om care se iubeste pe el, si tocmai pentru ca face acest lucru ii poate iubi pe cei de langa el. da-ti voie sa fii egoista. si fa, macar pentru inceput, cateva alegeri pentru tine. fara a te intreba ce ar spune altcineva. si mai ales da-ti timp. fiecare pas inainte e posibil sa fie urmat de alti zece inapoi. dar media, la final, vei inainta. dar oricum ar fi, adu-ti aminte mereu ceea ce m-ai invatat candva, acum multi ani, cand ma uram pentru ca ma scaldasem atata vreme in relatia gresita: ca fericirea si multumirea interioara sunt lucruri pe care le atingi de unul singur. si abia apoi poti fi pregatit sa le daruiesti.

propun sa declaram razboi toamnei. si sa gasim un loc in noi unde sa fie cea mai senina vara. si mai apoi, sa gasim oamenii care merita sa o imparta cu noi. si uite asa, iti scriu tie ca si cum imi scriu mie. promit ca daca simt ca imi mai scapa viata printre degete, ma recitesc.

te imbratisez, copil-femeie drag si frumos.”

Si-uite asa, daca simtim ca ne scapa viata printre degete, propun sa ne recitim…